Țesând povești. Istorii de viață în camera bună maramureșeană

Ediție cartonată (hardcover, legătorie clasică, supracopertă), color
Format: 20×26 cm

Prefață de Ioana Popescu
„Țesând povești. Istorii de viață în camera bună maramureșeană” este rezultatul unei cercetări etnologice privind spațiul festiv țărănesc („camera bună”, „casa de parade” etc.), cea mai frumoasă încăpere din întreaga gospodărie, bogat decorată cu țesături. Aici este expusă zestrea femeilor, astfel că aceste încăperi sunt emblematice pentru întreaga familie. Dar mai mult decât atât, în jurul obiectelor adăpostite aici se spun povești de viață, căci ele vorbesc despre creatoarele lor și evocă amintiri dragi: sunt „obiecte biografice” (v. V. Morin 1969; J. Hoskins 1998; A.Iuga 2015).
Volumul de față se concentrează pe prezentarea acestor povești pe care le expun țesăturile, oferind citate substanțiale din interviurile pe care le-am făcut în timpul cercetării cu femeile din patru comunități din Maramureș (Botiza, Dragomirești, Ieud și Săliștea de Sus), fiind bogat ilustrată cu fotografii inedite. Totodată, pentru că în ultimii ani spațiul festiv este denumit de către localnici cu sintagma „camera îmbrăcată țărănește”, înregistrându-se o schimbare de paradigmă ce pune accent pe atașamentul față de tradițiile locale, analizez încăperea și din perspectiva procesului contemporan de patrimonializare.

Primul capitol este intitulat „Camera bună. O istorie personală” și prezintă etapele cercetării privind încăperea festivă, dar cuprinde și suportul teoretic pentru modul în care percep obiectele prezente în încăpere ca fiind obiecte „biografice”, urmând și dezvoltând teoria dezvoltată de Violette Morin (1969) și Janet Hoskins (1998).
Al doilea capitol, intitulat „În camera de parade”, se oprește asupra rolul încăperii în sine, ce tip de obiecte o decorează, ce evenimente au loc în acest spațiu.
Al treilea capitol, intitulat „Ruda”, prezintă obiectele ce sunt expuse pe „rudă” (denumirea locală pentru ansamblul decorativ din casele țărănești ce poartă denumirea generală de „culme”).
Al patrulea capitol, intitulat „Ruda călătoare”, prezintă exemplul femeilor căsătorite în alt sat, dar care au aranjat ruda (și camera îmbrăcată țărănește) după regulile de aranjare ce se regăsesc în satul natal, accentuându-se funcția comunională a obiectelor.
Al cincilea capitol, intitulat „Botiza”, prezintă exemplele de camere bune din satul Botiza: cele pe care le-am întâlnit în locuințele obișnuite, dar și cele din mici expoziții locale, ori muzee locale, dovedind interesul comunității pentru patrimonializarea spațiului festiv, așa cum este exemplul familiei Berbecaru.
Al șaselea capitol, intitulat „Dragomirești”, prezintă, asemeni capitolului anterior, exemple de camere bune din Dragomirești (din locuințele obișnuite, dar și din Muzeul Țărăncii Maramureșene).
Al șaptelea capitol, intitulat „Ieud”, prezintă exemple de camere îmbrăcate țărănește din sat (din locuințele obișnuite, dar și din Muzeul familiei Pleș și din interiorul pensiunilor locale).
Cel de-al optulea capitol, intitulat „Săliștea de Sus”, prezintă exemple de țesături din camerele țărănești din sat.
Cel de-al nouălea capitol, intitulat „Biblioteca de covoare” prezintă locurile în care se întâlnesc cele mai vechi covoare din fiecare din cele patru comunități, în general la vechile biserici din lemn din sat. Covoarele găzduite aici sunt o bună sursă de informații pentru localnicii care doresc să vadă dinamica țesăturilor locale.
Cartea se încheie cu secțiunea „În loc de concluzii”, în care se sistematizează ideile teoretice propuse în volum.
Volumul cuprinde și un Glosar cu termeni locali, precum și lista bibliografiei folosite în cuprinsul său.

«Covoarele și țesăturile din camera îmbrăcată țărănește repre¬zintă, pentru mine, „faptul social total” prin care am deslușit mai bine valorile locale și viața socială a comunităților maramureșene. De altfel, camerele îmbrăcate țărănește, cele mai bogate și mai frumoase încăperi din întreaga gospodărie, sunt emblematice pentru întreaga familie; sunt o carte de vizită pe care gazdele o prezintă tuturor celor care le calcă pragul, iar din acest motiv, încăperile acestea devin spații publice. În consecință, obiectele expuse aici – covoare, cergi, ștergare, fețe de masă etc. – încorporează, printre firele țesute, valori imateriale: sunt dovezi palpabile ale hărniciei femeilor, ale statutului economic al familiei și ale poziției sociale pe care aceasta o ocupă într o comunitate. Moroșencele țes covoare și ștergare, cos fețe de masă ori fețe de pernă, făcând apel la cunoștințele și tradițiile locale: se folosesc de un reper¬toriu preexistent de ornamente și o cromatică ce e în concor-danță cu cerințele epocii, dar pe care le adaptează după propriile lor gusturi, sau le inovează. În țesăturile pe care le pregătesc în primul rând ca zestre – deci având o și mai puternică funcție simbolică de reprezentare – pun speranțe, gânduri, năzuințe. Acestea rămân întrețesute între firele multicolore și sunt transmise mai departe, de îndată ce obiectele sunt moștenite de a lungul generațiilor. În jurul acestor țesături freamătă, așadar, povești de viață, una mai specială ca alta: sunt obiecte biografice care vorbesc despre creatorii (creatoarele) lor și evocă amintiri.» (Anamaria Iuga)

«În lectura autoarei poveștile de viață se constituie ca o dimensiune a obiectului în aceeași măsură în care obiectul însuși, grației relației privilegiate în care se află cu posesorul, se detașează ca o structură a acestuia. Materia existențială a narațiunilor e variată, de la părți luminoase și senine la secvențe tragice ori dramatice. Prin intermediul acestora luăm act nu numai de tensiunile dintre generații, dintre bărbați și femei, soacre și nurori, părinți și copii, ci împreună cu acestea un întreg univers de gândire și sensibilitate devine analizabil. În acest sens parafraza maussiană a autoarei, conform căreia camera cu rudă ar fi un „fapt social total”, este pe deplin justificată. Totuși, aceste narațiuni scot la iveală și un optimism lucid, profesat de maramureșeni care, trăind în plină postmodernitate și având experiența globalizării, înțeleg să cultive mai departe elemente de cultură tradițională maramureșeană.» (lect. univ. dr. Mircea Păduraru)