Casa Dealu Frumos de Florian Dumitrache

Titlu: Casa Dealu Frumos – exponentă a unui ansamblu identitar etnic săsesc.

Editura Paideia, București, 2017

Satul Dealu Frumos, al cărui relief i-a devenit eponim încă din vremuri medievale, purtat în graiul fiecărei națiuni conlocuitoare (Pulcromons – 1329, Sonnenbergh – 1488, Schynbergh – 1532, Solumberg – 1733, Schilemberg – 1750, Lesszes – 1762, Leses – 1805 sau Sulemberk – 1850), datează, conform unui act de cumpărare a unei mori din Stejeriș, de către greavul Gerlachus de Pulgromonte, încă din secolul al XIII-lea (1280).

pag. 29 – 30

Atestat documentar încă din anul 1280, Dealu Frumos este un sat de tip adunat, specific ținuturilor de câmpie, dar și zonelor deluroase colonizate de sași. Populație de origine germană, sașii și-au format încă din primele secole de la stabilirea lor în Valea Hârtibaciului o identitate locală, sărbătorind pentru prima dată colonizarea lor în satul sibian la 11 iulie 1522.
Casa, reconstruită în muzeu în anul 2012, este ridicată din cărămidă, pe un soclu scund de piatră, cu un singur nivel – parterul cu două încăperi de locuit, bucătărie şi pivniţă – acoperind un lot dreptunghiular, adaptat deschiderilor nu foarte generoase ale parcelelor din apropierea unei trame stradale, proprie unui sat îngrămădit, cum sunt cele colonizate de saşi. În continuarea casei este amplasată anexa care cuprinde grajdul şi şura, reflexie a îndeletnicirilor agro-pastorale ale acestei minorităţi.
Interiorul caselor săseşti era plin de culoare, mobilierul pictat, ţesăturile care împodobesc pereţii sau ceramica decorativă desfăşurând o gamă cromatică variată a motivelor vegetale, florale şi avimorfe, care predomină pe aceste obiecte. Organizarea interiorului casei Dealu Frumos în muzeu a avut în vedere reprezentarea a două etape privind evoluţia esteticului şi a funcţionalităţii spaţiului de locuit în tradiţia săsească, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până spre sfârşitul secolului XX, marcând trecerea de la mobilierul vechi, pictat (în camera „curată”), la cel modern, orăşenesc (în camera de locuit).
Ţesăturile de interior îşi însuşesc particularităţi deosebite, încadrându-se într-un ansamblu decorativ care, pe lângă similitudini, manifestă şi un vizibil caracter personal, mai ales că acestea sunt cele mai expuse privirilor. Brodate de regulă monocrom, fețele de pernă, fețele de masă, prosoapele sau peretarele sunt adevărate călăuze, îndreptare ale trăirilor cotidiene și ale angajamentelor morale ale sașilor.